De la Bicaz spre Ceahlău, în 1971. O „croazieră” pe lac, printre sate, păduri și urmele unei lumi dispărute

În urmă cu 55 de ani, turistului care ajungea la Bicaz și voia să continue spre Ceahlău și Durău îi erau propuse două variante. Una urma șoseaua, peste baraj și apoi de-a lungul lacului. Cealaltă avea însă ceva cu totul aparte: călătoria pe apă, cu vaporul sau cu șalupele care făceau curse regulate între Bicaz, Ceahlău și Poiana Teiului.

Ghidul turistic al județului Neamț, publicat în 1971, transformă această călătorie într-o adevărată poveste. Dincolo de limbajul și perspectiva epocii, paginile sale păstrează imaginea unei zone aflate încă foarte aproape de uriașa transformare produsă de construirea barajului și apariția lacului de acumulare.

Două drumuri de la Bicaz spre Durău

Traseul prezentat în ghid poartă titlul „Bicaz – Poiana Teiului – Durău (D.N. 15)”. Autorii explicau încă de la început că excursia de la Bicaz până la Durău putea fi făcută în două feluri.

Prima variantă era drumul național nr. 15, care, după traversarea barajului de la Izvoru Muntelui, pornea spre nord, urmând malul lacului. A doua era mult mai spectaculoasă: călătoria pe lac, cu ambarcațiunile care făceau curse regulate între Bicaz, Ceahlău și Poiana Teiului.

Ghidul amintea și cât de radical se schimbase această parte a Văii Bistriței. Înainte de apariția lacului, exista un drum care lega satele dintre Poiana Cârnului și Bistricioara. La 1 iulie 1960, după umplerea lacului, vechile căi de comunicație și o parte din așezările din vale au rămas sub ape.

2.291 de gospodării demolate și 18.760 de oameni strămutați

Una dintre cele mai puternice informații păstrate în ghid privește amploarea strămutărilor provocate de amenajarea lacului.

Potrivit volumului din 1971, pe o distanță de aproape 40 de kilometri au fost demolate 2.291 de gospodării din 20 de sate, iar 18.760 de locuitori și-au părăsit vechile vetre.

Autorii arătau că majoritatea oamenilor s-au mutat pe coastele din jur, deasupra cotei maxime a lacului. Aproximativ 5.000 ar fi ales alte zone, între care Bicaz, localități dinspre Piatra-Neamț sau zona Târgu-Neamț.

Sunt cifre care, citite astăzi, schimbă perspectiva asupra peisajului. Sub întinderea de apă pe care turistul o privește acum se află și urmele unei lumi care a trebuit să se mute pentru ca noua amenajare hidroenergetică să poată exista.

Lacul Bicaz, în cifrele ghidului din 1971

În limbajul epocii, lacul era prezentat drept lacul de acumulare al Hidrocentralei „V. I. Lenin”. Ghidul îi atribuia o suprafață de aproximativ 33 de kilometri pătrați între baraj și Poiana Teiului, o lungime de 35 de kilometri și o lățime maximă de aproximativ 2 kilometri, în zona Hangu.

Volumul mediu era indicat la 1,25 miliarde de metri cubi de apă. Autorii vorbeau despre golfurile formate la gurile pâraielor și în scobiturile dintre culmi, locuri pe care le descriau drept pitorești și adăpostite.

Dar ghidul observa și o schimbare care depășea rolul tehnic al acumulării: lacul începuse să devină o atracție turistică în sine.

De la Bicaz la Ceahlău „pe calea apei”

Din portul amenajat între baraj și golful Potoci, turistul putea porni cu vaporul de pasageri sau cu una dintre șalupele care efectuau plimbări de agrement.

Traseul descris în ghid trecea prin dreptul Poienii Cârnului și ajungea în zona prizei de apă de pe versantul muntelui Botoșanu.

Aici era intrarea în tunelul de aducțiune al sistemului hidroenergetic Bicaz–Stejaru. Ghidul consemna o capacitate totală de admisie de aproximativ 178 de metri cubi pe secundă și descria tunelul care străpungea muntele Botoșanu pe o lungime de 4.750 de metri.

În apropierea intrării în tunel era menționată și o bază experimentală a Stațiunii de cercetări „Stejaru”, cu un mic port destinat ambarcațiunilor de cercetare și laboratoare pentru studii și determinări hidrobiologice.

Golful Potoci și plutele care încă traversau lacul

Imaginea anului 1971 este cu atât mai interesantă cu cât lacul modern și vechile ocupații ale Văii Bistriței coexistau încă.

În golful Potoci, notează ghidul, se puteau vedea numeroase plute. Remorchere puternice transportau șiruri lungi de bușteni de la Poiana Teiului până la Poiana Cârnului, unde lemnul era scos la mal și încărcat în autocare – respectiv, în contextul descrierii, în mijloacele de transport pregătite pentru preluarea lui.

Este una dintre imaginile care definesc cel mai bine perioada: pe același lac circulau vase cu turiști, șalupe, ambarcațiuni de cercetare și plute încărcate cu lemn.

Secu – o așezare legată aproape numai de apă

După Potoci, călătoria continua spre nord-vest, printr-un mic defileu. Ghidul descrie malurile împădurite, reflexele verzi ale apei și culmile Ceahlăului care începeau să apară în depărtare.

Vaporul ajungea apoi la debarcaderul Secu.

Autorii consemnau un detaliu astăzi greu de imaginat: legăturile așezării cu exteriorul se realizau, în principal, pe calea apei.

Din vechea așezare de pe teritoriul căreia se descoperiseră urme de locuire veche mai rămăseseră, potrivit ghidului, doar câteva pâlcuri de case răspândite pe culmi și pe terasele înalte ale văii.

Izvoru Alb, văzut ca viitoare zonă turistică

Următoarea oprire era la debarcaderul Izvoru Alb, într-un golf larg, la gura pârâului cu același nume.

În 1971, autorii vedeau aici un potențial turistic important. Ei vorbeau despre frumusețea și sălbăticia Ceahlăului și despre posibilitatea dezvoltării unor obiective turistice, în special dacă legătura rutieră cu Bicazul avea să fie îmbunătățită.

Este interesant de urmărit, după mai bine de jumătate de secol, nu numai ce exista atunci, ci și ceea ce autorii ghidului își imaginau că va deveni zona.

Ruginești și Buhalnița, sate privite de pe lac

În dreptul Rugineștiului, malul era descris ca o succesiune de terase, boturi de deal și culmi domoale, acoperite cu gospodării. Pe partea opusă, pădurile coborau până aproape de apă.

La Buhalnița, vasul intra într-un golf format la gura pârâului cu același nume. De aici se deschidea, potrivit ghidului, șesul Hangu, iar peisajul devenea deosebit de spectaculos mai ales la răsărit și la apus.

În apropiere se aflau și urmele fostei Mănăstiri Buhalnița. Ghidul consemna existența bisericii ridicate în 1627 de voievodul Miron Barnovschi, monument care supraviețuise transformărilor produse în zonă.

O „croazieră” de aproximativ două ore

Poate cel mai frumos detaliu al acestor pagini apare atunci când autorii numesc călătoria pe lac o adevărată „croazieră”.

Din Bicaz până aproape de capătul lacului, călătoria dura aproximativ două ore. Cu șalupa, timpul putea fi redus aproape la jumătate, existând și posibilitatea unor scurte plimbări de agrement spre Potoci sau spre alte debarcadere intermediare.

Ghidul din 1971 descria această incursiune nautică drept una dintre experiențele memorabile ale traseului spre Ceahlău.

Privită astăzi, descrierea are o valoare aparte. Nu este doar imaginea unui lac și a unor localități. Este fotografia în cuvinte a unei perioade în care Valea Bistriței tocmai trecuse printr-o transformare uriașă, iar oamenii începeau să descopere turistic un peisaj care se născuse cu numai câțiva ani înainte.

Pe șosea, aceeași călătorie oferea o altă perspectivă

Ghidul nu se oprea însă la traseul pe apă. Pentru cei care alegeau șoseaua, drumul pleca din Bicaz, traversa barajul și urca pe malul stâng al Bistriței, deasupra cotei lacului.

În zona portului Bicaz era amintit motelul „Cristina”, descris atunci ca o construcție modernă, cu restaurant, sală de recepție și aproximativ 80 de locuri de cazare în camere de două persoane. Terasa oferea vedere spre baraj și spre defileul Secu.

La kilometrul 278, un drum secundar conducea spre intrarea în tunel și spre baza experimentală „Stejaru”. La mai puțin de un kilometru se afla campingul de la Potoci, de unde se putea vedea profilul Ceahlăului, cu Toaca și Panaghia.

Mai departe, șoseaua continua prin pădurea de brazi din zona Ruginești, către Buhalnița și Hangu. De aici începe însă o altă parte a călătoriei, pe care o vom urmări în episodul următor.

Notă: Informațiile și descrierile istorice prezentate în acest articol au fost documentate pe baza volumului „Județul Neamț – ghid turistic”, semnat de N. Acrișmăriței, D. Bîrlădeanu, G. Bunghez și M. Drăgotescu, apărut la București în anul 1971. Unele denumiri, date, formulări și descrieri reflectă realitatea și perspectiva perioadei în care a fost publicat ghidul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.