Gestionarea Dunării între obligații bilaterale și lipsa transparenței interne
În primăvara anului 2014, o decizie legată de operarea barajului de la Porțile de Fier a declanșat un val de controverse în spațiul public, pe fondul unor consecințe directe pentru comunități românești din zona de graniță. Contextul în care această decizie a fost luată se înscrie într-un cadru legal bine definit la nivel internațional, însă comunicarea și asumarea ei la nivel național au lăsat multe semne de întrebare.
Exploatarea sistemului hidroelectric de la Porțile de Fier este reglementată de convenții bilaterale între România și Serbia, care vizează cooperarea în administrarea debitelor fluviului Dunărea. Conform informațiilor oficiale, în perioada respectivă, Hidroelectrica a operat în baza prevederilor din Convenția de exploatare din 1998 și a Regulamentului Serviciului Comun de Dispecer pentru Energetică (SCDE), documente care stabilesc reguli clare în cazul unor debite ridicate, cum au fost cele înregistrate în acea perioadă.
Debitele fluviului au atins cote excepționale, iar pentru evitarea unor catastrofe umanitare în aval, în special în zona capitalei țării vecine, a fost decisă deschiderea porților barajului. Această măsură, deși justificată tehnic și legal la nivel internațional, a produs inundații pe teritoriul românesc, afectând sate și terenuri agricole.
Controversa nu a vizat atât fondul deciziei – care părea în acord cu obligațiile bilaterale asumate – cât forma în care aceasta a fost luată și comunicată. Lipsa unei transparențe reale în procesul decizional și absența unei consultări publice sau parlamentare au alimentat suspiciunile privind prioritatea acordată intereselor externe în detrimentul celor naționale.
Acest episod a adus în atenție nevoia stringentă de responsabilitate instituțională și de comunicare eficientă atunci când se gestionează situații de urgență cu impact transfrontalier. Comunitățile afectate trebuie nu doar protejate fizic, ci și informate și implicate în procesul decizional, mai ales când sunt puse în joc siguranța lor și integritatea patrimoniului local.
Trebuie de asemenea menționat că în acea perioadă, structura de conducere a statului presupunea un guvern și o președinție cu atribuții clare în sfera securității naționale. Orice decizie de asemenea amploare, chiar dacă tehnică, are inevitabil și o componentă politică și instituțională care implică coordonare între aceste entități.
Acest caz rămâne un exemplu relevant despre modul în care tratatele internaționale trebuie armonizate cu așteptările cetățenilor și cu principiile fundamentale ale democrației: transparență, responsabilitate și comunicare.
