Pe drumul de la Piatra-Neamț spre Bicaz, în 1971. Bistrița și Bisericani, văzute prin ochii turistului de acum 55 de ani

Cum arăta drumul de la Piatra-Neamț spre Bicaz pentru turistul anului 1971? Un vechi ghid turistic al județului Neamț ne poartă pe DN15, de-a lungul Văii Bistriței, într-o lume în care peisajul, mănăstirile, hidrocentralele și noile construcții ale epocii formau împreună imaginea unei regiuni aflate în plină transformare. Prima oprire a călătoriei noastre este la Bistrița și Bisericani.

Continuăm astfel călătoria prin Neamțul de altădată, folosind ca punct de plecare volumul „Județul Neamț – ghid turistic”, publicat la București în anul 1971.

Nu privim aceste pagini ca pe un ghid pentru turistul de astăzi. Le citim ca pe o fotografie în cuvinte a unei epoci: ce considera important autorul de atunci, ce locuri recomanda, cum descria satele, monumentele și peisajele și, uneori, cât de diferită era lumea de pe Valea Bistriței.

Piatra-Neamț, „placă turnantă a turismului din centrul Moldovei”

Traseul poartă titlul simplu: „Piatra Neamț – Tarcău – Bicaz (D.N. 15)”. Dar introducerea este mult mai ambițioasă.

Autorii prezentau municipiul Piatra-Neamț ca ajuns, în anii anteriori apariției cărții, la rolul și importanța unei adevărate „plăci turnante a turismului din centrul Moldovei”. De aici, traseele turistice „iradiau” către zona pitorească dintre Siret și Carpați.

Valea Bistriței ocupa un loc aparte. Ghidul o numea o entitate geografică ce concentra unele dintre cele mai diverse și exigente preferințe turistice și amintea că frumusețea locurilor inspirase deja literatura, de la Hogaș la Vlahuță și Sadoveanu.

Drumul descris urma Bistrița de la Piatra-Neamț până spre Borca, pe o distanță pe care ghidul o aprecia la mai puțin de 100 de kilometri, trecând printre ramurile Tarcăului, Bicazului și Bistricioarei.

Este interesant și limbajul folosit în 1971. Valea Bistriței era prezentată drept un loc în care se întâlneau „Istoria, trăinicie și Prezentul, măreție”, alături de păduri, ziduri vechi, lacuri și construcțiile ridicate în anii socialismului.

Ieșirea din Piatra-Neamț și drumul spre Bistrița

Călătoria începea prin partea vestică a municipiului.

Ghidul amintește lacul de acumulare în care Bâtca Doamnei „își oglindește culmea fortificată”, după care drumul se deschidea spre o vale largă, cu semănături, fânețe și pâlcuri de copaci.

După numai șase kilometri, casele se rânduiau la marginea satului Bistrița, iar călătorul putea părăsi drumul principal pentru un drum local de aproximativ trei kilometri.

Destinația era unul dintre cele mai vechi și importante așezăminte monahale ale Moldovei: Mănăstirea Bistrița.

Mănăstirea Bistrița, văzută de ghidul anului 1971

Descrierea mănăstirii ocupă un spațiu important în ghid.

Autorii amintesc atestarea documentară din 1407 și îl prezintă pe Alexandru cel Bun drept ctitor. Este amintit apoi Ștefan cel Mare, care ar fi ridicat aici, în 1498, turnul-clopotniță păstrat până la momentul redactării ghidului.

În 1538, Petru Rareș ar fi poposit la Bistrița după revenirea sa în țară și ar fi inițiat o nouă activitate constructivă.

Biserica descrisă în 1971 era cea refăcută de Alexandru Lăpușneanu în 1554, pe care autorii o considerau, alături de Mănăstirea Slatina, una dintre marile ctitorii ale domnitorului.

Ghidul atrage atenția și asupra arhitecturii, descriind îmbinarea elementelor moldovenești cu elemente gotice folosite pentru înfrumusețarea ferestrelor și a portalului de la intrare.

Mormântul lui Alexandru cel Bun și vechile odoare

Un loc important în prezentarea mănăstirii îl ocupă necropola domnească.

În gropnița bisericii este menționat mormântul lui Alexandru cel Bun, alături de cel al soției sale, doamna Ana. Ghidul mai amintește mormântul soției lui Ștefan Lăcustă și un alt mormânt pe care autorii îl atribuiau probabil lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare.

În pronaos era indicat și mormântul marelui vornic Ivașcu Golescu, mort în pribegie în anul 1584.

Autorii se opresc și asupra picturii bisericii. Zugrăveala era datată la începutul secolului al XIX-lea, însă sub tencuielile clădirii fusese descoperită încă din 1924 o pictură murală considerată, după stil, ca aparținând epocii lui Petru Rareș.

La Bistrița se păstrau două importante monumente ale scrisului medieval

Ghidul din 1971 nu prezenta Mănăstirea Bistrița doar ca monument religios și arhitectural, ci și ca vechi centru de cultură.

De numele ctitoriei lui Alexandru cel Bun era legată existența a două documente importante pentru istoriografia medievală: „Letopisețul anonim al Moldovei”, despre care ghidul spune că fusese întocmit la Curtea domnească de la Suceava în timpul lui Ștefan cel Mare și păstrat la Bistrița, și „Pomelnicul de la Bistrița”, redactat aici începând din 1407.

În turnul-clopotniță funcționa un muzeu încă din 1932, potrivit cărții. Acolo erau prezentate obiecte de cult, broderii și alte piese considerate valoroase din punct de vedere istoric și artistic.

Printre obiectele asupra cărora ghidul atrăgea atenția se afla și clopotul dăruit mănăstirii de Ștefan cel Mare în 1490.

Este descrisă, de asemenea, icoana Sfintei Ana, despre care autorii spuneau că fusese dăruită doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, de către Irina, soția împăratului bizantin Ioan Paleologul.

De la Bistrița spre Bisericani

Călătoria continua pe drumul spre Bicaz. Ghidul îi propunea turistului un nou popas, de această dată la Bisericani.

În 1971, imaginea locului era legată puternic de sanatoriul aflat la aproximativ 800 de metri altitudine, pe o culme înconjurată de păduri.

Autorii descriau clădirile albe ale sanatoriului și spuneau că aici își recăpătau sănătatea oameni cu afecțiuni pulmonare. Complexul era prezentat drept una dintre cele mai vechi instituții sanitare de acest fel din țară, fiind indicat anul 1909 pentru constituirea sa.

Dar interesul turistic nu era legat numai de sanatoriu. Ghidul insista asupra drumului de acces prin pădure și asupra ruinelor fostei Mănăstiri Bisericani, aflate în incinta complexului.

Legenda sihastrului Iosif și începuturile Bisericanilor

În paginile ghidului apare și povestea începuturilor așezământului monastic.

Tradiția consemnată în volum vorbește despre un sihastru numit Iosif, întors dintr-un pelerinaj în Orient. După o perioadă petrecută la Mănăstirea Bistrița, acesta s-ar fi retras împreună cu alți călugări în muntele Petrosul.

Acolo ar fi întemeiat sihăstria „bisericanilor”, denumire pe care autorii o explicau prin obiceiul călugărilor de a săvârși slujbe neîntrerupte.

Ghidul spune că, în 1512, cu ajutorul lui Ștefăniță Vodă, nepotul lui Ștefan cel Mare, ar fi fost terminată o biserică de zid și că așezământul a primit poienile din jur.

În secolele următoare, schitul Bisericani ar fi devenit unul dintre marii proprietari de pământuri de pe Valea Bistriței. În timpul lui Moise Movilă, în anii 1630–1631 și ulterior, așezământul ar fi fost înconjurat cu o incintă fortificată, iar în 1637 ar fi fost adăugat un turn-clopotniță.

Un drum în care istoria și lumea anului 1971 se întâlneau

Privite după 55 de ani, aceste pagini spun mai mult decât povestea unor obiective turistice.

Ele arată felul în care era prezentată Valea Bistriței turistului începutului anilor ’70: mănăstirile medievale stăteau alături de hidrocentrale, vechile drumuri treceau pe lângă lacurile de acumulare, iar monumentele istorice erau integrate într-o narațiune dominată inevitabil și de limbajul epocii.

Dincolo de acesta, rămâne însă traseul. Pleci din Piatra-Neamț, lași în urmă Bâtca Doamnei, ajungi la Bistrița, urci spre vechea mănăstire și continui spre Bisericani.

Este aproape același drum pe care îl putem parcurge și astăzi, dar paginile îngălbenite ale ghidului ne permit să-l vedem pentru câteva minute prin ochii unui călător de acum mai bine de jumătate de secol.

Notă: Informațiile și descrierile istorice prezentate în acest articol au fost documentate pe baza volumului „Județul Neamț – ghid turistic”, semnat de N. Acrișmăriței, D. Bîrlădeanu, G. Bunghez și M. Drăgotescu, apărut la București în anul 1971. Unele denumiri, date și descrieri reflectă realitatea și perspectiva perioadei în care a fost publicat ghidul.