Vaduri și Pângărați, în 1971. Hidrocentrale, o mănăstire cu două biserici suprapuse și o vale care își schimba înfățișarea

Continuăm călătoria începută la Piatra-Neamț, pe drumul spre Bicaz, așa cum era el prezentat într-un ghid turistic publicat în 1971. După Bistrița și Bisericani, următoarele opriri sunt Vaduri și Pângărați. În numai câțiva kilometri, turistului de acum 55 de ani i se oferea o imagine surprinzător de bogată: hidrocentrale și lacuri de acumulare, o veche așezare de plutași, o mănăstire cu o istorie de câteva secole, cercetări științifice și văi de munte care îl trimiteau cu gândul la Calistrat Hogaș.

Este al doilea episod al călătoriei Turn TV prin volumul „Județul Neamț – ghid turistic”, apărut la București în anul 1971. De această dată urmărim paginile dedicate zonei Vaduri–Pângărați și păstrăm perspectiva epocii: ceea ce vedea și ceea ce afla turistul care parcurgea atunci DN 15.

Vaduri – din vechi centru forestier, localitate legată de hidroenergie

După Bisericani, ghidul ajunge la Vaduri, prezentat drept ultima localitate de pe teritoriul comunei Viișoara.

Autorii îl descriau ca pe un „vechi centru forestier” care își găsise o nouă vocație industrială odată cu executarea lucrărilor de amenajare și regularizare a cursului Bistriței.

Este una dintre imaginile caracteristice ghidului din 1971: vechea Vale a Bistriței și lumea modernizării accelerate sunt prezentate împreună.

Lacul de la Vaduri avea 4,8 milioane de metri cubi de apă

Hidrocentrala de la Vaduri era prezentată ca fiind a treia din salba de amenajări hidroenergetice care se desfășura până la Bacău.

Potrivit datelor consemnate în ghid, lacul de acumulare avea un volum de 4,8 milioane de metri cubi, iar cele două turbogeneratoare produceau anual aproximativ 90 de milioane de kWh.

Dar poate mai interesantă pentru cititorul de astăzi este descrierea schimbării localității.

Vaduri fusese o așezare de plutași. În 1971, autorii observau că localitatea evolua de la un an la altul spre „o înfățișare citadină”, cu blocuri, case cochete, unități moderne de deservire și construcții școlare noi.

În numai câteva rânduri, vechiul ghid surprinde astfel trecerea de la lumea plutăritului pe Bistrița la cea a hidrocentralelor și a noilor construcții.

De la Vaduri, apa Bistriței era din nou oprită

Nu departe de hidrocentrala de la Vaduri, apele Bistriței erau zăgăzuite din nou, de această dată de barajul Hidrocentralei de la Pângărați.

Ghidul din 1971 consemna pentru lacul de acumulare de aici un volum de 6 milioane de metri cubi de apă.

Lacul acoperea o mică depresiune înconjurată de terase cu livezi și fânețe, iar autorii remarcau și o schimbare produsă în lumea păsărilor: odată cu venirea toamnei, lacul se popula cu păsări de baltă venite să ierneze aici.

Este un amănunt aparent mărunt, dar foarte interesant după mai bine de jumătate de secol: ghidul nu privea lacurile de acumulare numai prin prisma producției de energie, ci observa și modificările apărute în peisaj și în mediul natural.

Hidrocentrala Pângărați – 57 MW

Hidrocentrala Pângărați, fără tunel sau canal de aducțiune, dispunea, potrivit ghidului, de două turbine cu o putere instalată de 57 MW.

Pentru autorii volumului, aceasta adăuga „marelui efluviu de energie bistrițeană” alte milioane de kilowați-oră.

Limbajul este specific perioadei în care a fost scris ghidul. Amenajările hidroenergetice erau prezentate nu numai ca obiective tehnice, ci ca simboluri ale transformării economice a Văii Bistriței.

Pângărați, la kilometrul 303 al DN 15

Ghidul plasa localitatea Pângărați la kilometrul 303 al DN 15, pe ambele maluri ale Bistriței și pe valea Pângărăciorului.

Autorii considerau Pângărațiul una dintre cele mai vechi localități din zonă, chiar dacă documentele despre începuturile așezării erau puține.

Istoria localității era însă strâns legată de existența unui important centru feudal și religios: Mănăstirea Pângărați.

Tradiția îl aduce în poveste pe Ștefan cel Mare

Potrivit tradiției consemnate în ghid, începuturile așezământului monahal de la Pângărați erau plasate în epoca lui Ștefan cel Mare.

Un monah numit Simion, ajutat de alți călugări, ar fi ridicat aici o bisericuță din lemn.

Aceasta ar fi fost incendiată în timpul evenimentelor din 1476. Aproape un secol mai târziu, în 1560, așezarea monahală a fost refăcută de Alexandru Lăpușneanu.

Din acel moment, mănăstirea avea să devină, potrivit descrierii din 1971, un important factor economic și spiritual al zonei pentru aproape trei secole.

O mănăstire care ajunsese să stăpânească sate, mori și prisăci

Ghidul oferă detalii surprinzătoare despre puterea economică dobândită de Mănăstirea Pângărați.

Prin danii și cumpărături, până la jumătatea secolului al XVII-lea, mănăstirea ajunsese să stăpânească, potrivit autorilor, toată valea Tarcăului, de la vărsarea în Bistrița până la hotarul Comăneștilor, o seliște pe Almașul Mic, mai multe poieni de pe valea Pângărăciorului, precum și un număr impresionant de mori, prăvălii și locuri de prisacă.

În jurul bisericii fuseseră construite numeroase chilii și anexe, iar zidurile de incintă formau un patrulater care proteja întregul complex.

În vremurile tulburi ale secolului al XVIII-lea, mănăstirea devenise, potrivit ghidului, și un loc de refugiu pentru membrii familiilor domnești.

Autorii amintesc chiar că, în timpul domniei lui Mihai Racoviță, episcopul Sava al Romanului ar fi încercat să ascundă la Pângărați odoarele episcopiei.

Particularitatea Mănăstirii Pângărați: două biserici suprapuse

Din punct de vedere arhitectonic, ghidul considera ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu un caz cu totul particular în arhitectura religioasă din Moldova.

Autorii spuneau că această formulă nu se mai repeta decât la biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Suceava.

Construcția din 1560 avea la parter o încăpere descrisă drept „tainiță”. Aceasta a fost amenajată ca paraclis în 1642 de vistiernicul Dumitru Șoldan și, ulterior, desăvârșită de egumenul Macarie.

Rezultatul este particularitatea pe care ghidul o sublinia pentru vizitatori: monumentul de la Pângărați era alcătuit din două biserici suprapuse, o soluție constructivă rară, pe care autorii o legau de arhitectura religioasă microasiatică.

După secularizarea din 1863: penitenciar și, pentru scurt timp, sanatoriu TBC

Istoria clădirilor din jurul bisericii avea să se schimbe radical după 1863.

Ghidul consemnează că viața mănăstirească s-a stins treptat, iar vechile clădiri din jurul bisericii au fost transformate mai întâi în penitenciar și apoi, pentru o perioadă scurtă, în sanatoriu TBC.

Pentru turistul anului 1971, Pângărațiul oferea astfel mai mult decât imaginea unei biserici vechi. Era un loc în care se puteau citi, în aceeași incintă, mai multe epoci și întrebuințări succesive ale clădirilor.

În 1956, vechea incintă devenea și centru de cercetare

Un alt detaliu extrem de interesant din ghid este legat de cercetarea științifică.

În 1956, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a înființat aici o stațiune de cercetări biologice, geologice și geografice, numită „Stejaru”.

Ghidul spune că, de la un an la altul, aceasta se dezvoltase ca un adevărat centru științific.

Cercetătorii studiau multilateral zona dintre Bicaz și Poiana Teiului, urmărind în special schimbările microclimatice, hidrobiologice și geologico-geografice produse în regiune prin constituirea marelui lac de acumulare al hidrocentralei.

Cercetările nu se limitau însă la Lacul Izvorul Muntelui. Erau studiate și celelalte lacuri de acumulare din aval de Bicaz, valea Tarcăului, Bicazul, masivul Ceahlău și, în general, partea estică a Carpaților Orientali.

Un laborator submersibil pentru cercetarea lacului

Poate cea mai spectaculoasă informație din această parte a ghidului este cea despre dotările cercetătorilor.

Stațiunea dispunea de bibliotecă, aparatură de laborator și o bogată colecție faunistică, iar cercetătorii aveau la dispoziție mai multe ambarcațiuni pe lacul de acumulare de la Bicaz.

Pentru investigarea adâncurilor fusese construit chiar și un laborator submersibil de mici proporții, care permitea studierea „de visu” a comportamentului diferitelor specii de pești, insecte și animale acvatice.

Privită după 55 de ani, această informație spune mult despre dimensiunea cercetărilor care se desfășurau atunci în zonă.

Pângărațiul turistic: aer curat, munte și urmele lui Calistrat Hogaș

La finalul prezentării, ghidul se întoarce la turist.

Comuna Pângărați era descrisă ca fiind vizitată de tot mai mulți vilegiaturiști, atrași de puritatea aerului și frumusețea peisajului montan.

Autorii recomandau scurte excursii pe valea Oanțului și pe valea Pângărăciorului.

Iar aici apare unul dintre cele mai frumoase detalii ale paginilor dedicate Pângărațiului: călătorul era invitat să treacă prin locuri admirate cândva de marele peregrin al Munților Neamțului, Calistrat Hogaș.

Același drum, două lumi

Citite astăzi, paginile dedicate Vaduriului și Pângărațiului surprind poate mai bine decât orice fotografie transformarea Văii Bistriței.

În câțiva kilometri de drum, ghidul trece de la vechii plutași la turbogeneratoare, de la livezi și fânețe la lacuri de acumulare, de la o mănăstire ale cărei începuturi erau legate de epoca lui Ștefan cel Mare la un laborator submersibil destinat cercetării vieții din adâncul lacului.

Este imaginea unui Neamț aflat, în 1971, între istorie și modernizare.

Iar călătoria nu se oprește aici. Din Pângărați, vechiul DN 15 ne duce mai departe spre Stejaru și Straja, acolo unde munții se apropie, Bistrița începe să se strecoare printre stânci, iar ghidul ne introduce în lumea marii hidrocentrale de la Stejaru.

Notă: Informațiile, datele tehnice și descrierile istorice prezentate în acest articol provin din volumul „Județul Neamț – ghid turistic”, semnat de N. Acrișmăriței, D. Bîrlădeanu, G. Bunghez și M. Drăgotescu, apărut la București în anul 1971. Ele sunt redate în contextul epocii și nu trebuie interpretate automat ca descriind situația actuală a localităților, monumentelor sau amenajărilor hidroenergetice.