După mai bine de trei decenii de la Declarația de la Windhoek, libertatea presei nu mai este o certitudine, ci o luptă continuă
Ziua de 3 mai nu este o simplă dată în calendar pentru jurnaliști. Este una dintre puținele zile în care profesia își întoarce privirea spre sine și își pune întrebări incomode. Instituită în 1993 de Organizația Națiunilor Unite, la recomandarea UNESCO, această zi marchează nu doar importanța libertății de exprimare, ci și fragilitatea ei. Pentru că, în ciuda cadrului legal clar, în ciuda Declarației Universale a Drepturilor Omului și a principiilor stabilite la Windhoek în 1991, libertatea presei nu este niciodată definitiv câștigată. Este mereu negociată, contestată, testată.
România, în 2026, se află exact în acest punct de echilibru instabil. Pe hârtie, lucrurile arată bine. Nu există cenzură oficială, nu există interdicții directe asupra publicațiilor, iar jurnaliștii pot scrie despre aproape orice subiect. Dar libertatea reală nu se măsoară în ce ai voie să spui, ci în cât de liber ești să o faci fără consecințe.
Aici începe diferența dintre teorie și practică.
În ultimii ani, presa din România nu a fost redusă la tăcere, dar a fost, în multe cazuri, influențată. Nu brutal, nu vizibil, ci prin mecanisme care nu lasă urme evidente: finanțări publice direcționate selectiv, contracte de publicitate care creează dependență, relații prea apropiate între politic și anumite redacții. Nu ți se spune explicit „nu publica”, dar știi foarte bine ce subiecte devin incomode și cât te poate costa să mergi până la capăt.
Este o formă de presiune mai sofisticată, dar nu mai puțin reală.
Și totuși, în acest peisaj complicat, există încă jurnalism autentic. Există redacții și jurnaliști care aleg să meargă împotriva curentului, care publică investigații, care pun întrebări acolo unde alții evită. Doar că acest tip de jurnalism nu mai este regula, ci excepția. Este mai dificil, mai riscant și, de multe ori, mai puțin susținut financiar.
Adevărul incomod este că libertatea presei nu depinde doar de jurnaliști sau de politicieni. Depinde și de public. De ceea ce alegem să citim, să distribuim, să susținem. Pentru că o presă care nu este susținută devine vulnerabilă. Iar o presă vulnerabilă devine, inevitabil, influențabilă.
În România, problema nu este că presa nu poate vorbi. Problema este că, uneori, nu mai are forța sau resursele să o facă până la capăt.
Ziua de 3 mai ar trebui să fie, în mod real, un moment de reflecție. Nu despre cât de liberă este presa, ci despre cât de liberă vrem să fie. Pentru că libertatea nu dispare dintr-o dată. Nu vine cu interdicții clare și nici cu anunțuri oficiale. Se pierde treptat, prin compromisuri mici, prin tăceri acceptate, prin obișnuința de a nu mai întreba.
Iar când ajungi să nu mai întrebi… deja nu mai ești liber.
România nu este o țară în care presa este controlată în mod direct. Dar nici nu este un spațiu în care independența jurnalistică să fie complet protejată. Este, mai degrabă, un teren de echilibru fragil, unde libertatea există, dar trebuie apărată constant.
Asta este realitatea anului 2026: presa din România este liberă, dar nu pe deplin independentă. Iar diferența dintre aceste două lucruri face toată povestea.
